totul ar fi mai frumos fără critici. După mine, ei
sunt singurii care nu îşi justifică rolul. Dacă ar fi după mine, nu ar mai
exista critici, ci doar oameni care te citesc şi îşi dau cu părerea.
– Credeam că asta fac criticii.
– Nu. Criticii sunt trend-setteri. Dacă
ei spun că e okei, e okei. Dacă ei spun că e căcat, e căcat.
– Păi avem nevoie şi specialişti în
calitate.
– Problema este că majoritatea
criticilor habar nu au cum se scrie o carte. Mulţi dintre ei nu sunt în stare
să înfăptuiască un act de creaţie. În schimb, sunt specialişti în a demola
aproape orice.
– Hm, interesant. Deci, eşti contra criticilor
!
– Cine nu e ? Oricum, şi ei sunt contra
mea. Ascultă, eu nu mă plâng de câteva recenzii negative. Din câte ştiu, stau
destul de bine la capitolul ăsta, mai ales pentru o debutantă. Dar din
principiu, nu sunt de acord ca cineva să încerce să mă disece pe mine prin
munca mea, şi în final, să nici nu ajungă la o concluzie corectă.
– Bine, dar deja a trecut ceva vreme de
la debutul tău. Eşti deja la al treilea volum. Oamenii au ajuns să îţi cunoască
stilul, abordarea. Nu mai eşti la adăpost, să zicem aşa, de opiniile lor.
Apropos de disecat, vroiam să te întreb, ce părere ai despre cei care te
compară cu marchizul de Sade ? Ai fost numită misogină, anti-feministă, plată
şi trivială, violentă dincolo de comprehensibil, vulgară şi explicită în arii
în care nu se cere aşa ceva.
– Am auzit şi eu comparaţii din astea,
şi am auzit şi epitetele. Ce zic ? Sunt flatată. Marchizul de Sade e o figură
literară de o mare importanţă, pe care eu, sincer, îl admir. Asta nu trebuie să
însemne că sunt de acord cu comparaţia. Dar nu îmi fac griji. În fond, dacă ne
aducem aminte, şi despre el s-a spus acum 200 de ani că era un degenerat pentru
care moartea era prea bună. Dar era citit. Pe ascuns, pe sub cuverturi, sau în
poduri, în pivniţe amenajate clandestin, dar era citit. Şi cuiva, la un moment
dat, i s-a părut că ideile lui era relevante. Iar acuma, e unul dintre
scriitorii care se studiază în facultatea de filozofie. Eu zic că degeneratul a
ajuns destul de bine. Şi-a rezolvat un loc în istorie. Din ponegrit, a ajuns să
fie ascultat. Poate o să mai treacă ceva timp, dar în final se vor da pe brazdă
şi cei care mă scuipă acum.
–
Mie mi se pare că totul a început de la prima ta carte, „Cutia: O poveste a obsesiei”.
–
Nu prea avea de unde altundeva să înceapă. „Cutia” a fost prima carte pe care am scris-o.
–
Da, corect. Dar a fost a doua publicată.
–
Nu e relevant. Chiar dacă povestea Clarei a apărut prima, „Cutia” a rămas aceeaşi. Nu am modificat nimic faţă
de manuscrisul final.
– Vreau să vorbim despre
cartea asta, despre „Cutie”.
– Să vorbim.
– Există păreri împărţite, şi
după cum bine ştii, aproape nimeni nu stă pe mijloc. Cei care au citit-o se
împart doar în două categorii: cei cărora le-a plăcut la nebunie, şi cei care o
urăsc din toate puterile.
– Tu din care faci parte ?
– Ha-ha ! Din păcate, mi-a
plăcut.
– De ce „din păcate” ?
– Am impresia că discuţia ar
fi fost mai interesantă dacă nu aş fi fost un fan înfocat.
– Probabil că ai dreptate. La
un moment dat, o prietena m-a sunat după ce citise prima parte din roman. Se
oprise la scena în care scriitorul aruncă pe geam cutia. M-a sunat şi era atât
de nervoasă că efectiv ţipa la mine. Spunea că e o carte oribilă, şi că nici nu
o să se mai obosească să o citească până la capăt.
– A spus şi de ce ?
– A spus. Fiindcă i se părea
că totul era scris doar pentru a se ajunge la o concluzie prestabilită. Apoi
mi-a spus că s-a enervat de fapt din cauză că toată situaţia ar fi putut fi
rezolvată daca cei doi ar fi stat de vorbă. Dacă ar fi comunicat puţin mai
mult.
– Şi tu ce i-ai spus ?
– Am râs şi i-am spus că nici
cei mai avizi fani nu au trăit în asemenea hal povestea. Ea era, fără să îşi
dea seama, una dintre puţinii care au priceput esenţa cărţii.
– Şi care e esenţa ?
– Esenţa e că ... toată
povestea e stupidă, în fond. Şi da, prietena avea dreptate. Totul se putea
rezolva prin comunicare. Lipsa comunicării este, în opinia mea, principalul
motiv care stă la baza relaţiilor care se duc dracului.
– Să înţeleg că ai experienţă
vastă în domeniu ?
– Ha-ha ! Acum nu vorbim
despre mine. Pentru asta, vă trebuie alt interviu.
– Fă-ne pe plac, mie şi
ascultătorilor. Tu eşti prietena scriitorului, nu ?
– Da. Dar sunt şi scriitorul.
Şi la un moment dat am fost şi vampa aceea de 18 ani care i-a luat lui minţile.
La un moment dat am fost TOATE personajele mele.
– Şi Clara ? Sau ne limităm
la „Cutie” ?
– Şi Clara.
– Interesant. Spune-mi cum
ţi-a venit ideea să scrii povestea Clarei, aşa cum ai făcut-o ? Adică, sincer
vorbind, eu unul nu îmi amintesc să fi citit vreo altă carte să mă captiveze
atât da tare încă din primele rândurile şi să mă ţină legat acolo până la
capăt. Am citit cartea aia într-o după-amiază. Singurul lucru care mi-a
displăcut la ea, şi aici cred că mulţi sunt de acord cu mine, a fost că ... s-a
terminat. Am ajuns la ultima pagină şi eram ceva de genu: „Nu se poate ! E gata
?! Sigur nu lipsesc foi din volum ?!”.
– Ha-ha !
– Da, a fost o adevărată
tragedie pentru mine.
– Sunt sigură că ai întrebat
destui scriitori cum îşi scriu cărţile, de unde îşi trag inspiraţia. Şi aşa cum
sunt sigură că te-au dezamăgit ei, la fel te voi dezamăgi şi eu. Nu îţi pot
spune, fiindcă nu ştiu. Poate e un simţ al observaţiei mai dezvoltat. Poate e o
boală. Poate cineva îmi şopteşte subiectul şi conţinutul unei cărţi. Nu îţi pot
răspunde la întrebare, fiindcă, sincer, nu ştiu nici eu. Adevărul cel mai
concret pe care îl pot dezvălui este că eu nu atât îmi scriu cărţile, cât le
descopăr. Ca un sculptor care îndepărtează doar surplusul de piatră sau de lemn
de pe opera sa. Hm, chestia asta sună atât de bine, încât sunt aproape sigură
că altul a spus-o înaintea mea.
– Ha-ha-ha, şi eu cred asta.
Okei, să mergem mai departe. Povesteşte despre ultimul tău volum, „Greaţă
totală”. Am citit câteva recenzii, şi sincer, pare a fi tot ce era „Cutia” şi
„Clara”, dar la un nou nivel. Încă nu am citit-o, şi nici nu ştiu dacă o voi
face. Se spun lucruri foarte rele şi urâte despre tine. Dar, la fel, am
observat că părerile sunt împărţite. Există şi cei care te adoră în continuare,
dar, surprinzător, şi cei care au ajuns să te adore, tocmai din cauza acestui
ultim volum.
– Am încercat altceva, de data
asta. Cartea e de fapt o adunătură de povestiri scurte, la persoana I, care se
întretaie, odată ce ajungi să vezi imaginea de ansamblu. Şi am încercat să
suprind latura mai întunecată a oamenilor.
– Ca de obicei.
– Mda, ca de obicei. Există
şi lucruri care vor surpinde, dar există şi lucruri care vor oripila.
– Ce anume va surpinde ?
– Dacă îţi spun, promiţi să
citeşti totuşi cartea ?
– Ha-ha ! Da, promit.
– Păi, va ieşi în evidenţă,
mai mult ca sigur, prezenţa unei raze de lumină în toată întunecimea romanului.
– Există aşa ceva în romanele
tale ?
– În acesta, da.
– Păi, pe mine m-ai făcut
curios. Acesteai fiind spuse, observ că ne-a expirat timpul de emisie. Dragi
ascultători, aceasta a fost autoarea cărţilor care fac obiectul unor dezbateri
aprige în lumea literară. Ne bucurăm că şi-a făcut timp să dea pe la emisiunea
noastră şi îi mulţumim pentru părerile şi pentru cărţile pe care le-a scris.
– Şi eu vă mulţumesc că m-aţi
primit în emisiune, şi nu uitaţi să cumpărtaţi cărţile !
– Da, da, foarte important.
Ultimul volum, „Greaţă totală” se găseşte deja pe rafturi, e destul de
accesibil şi promite mult. Încă o dată, îţi mulţumesc pentru interviu, şi sper
să ne revedem cât de curând !
– Vă mulţumesc, şi apreciez
interesul ! La revedere !
– La revedere ! Am rămas
iarăşi singur în cabina de emisie, şi propun să continuăm programul cu puţină
rock alternativ ...
Fragment din "Sângele negru al copilului"