Totalul afișărilor de pagină

marți, 3 aprilie 2012

Încet, încet

Şi.
Uneori se mai gândea la el, la fostul. Nu îi plăcea să îşi recunoască nici măcar sieşi – iar altora cu atât mai puţin – chestia asta, dar de făcut o făcea. O făcea destul de dest, mai des decât i-ar fi plăcut. Dar de-a curmezişul unor asemenea lucruri nu te poţi pune, şi chiar dacă ai putea s-o faci, nu ar fi un lucru inteligent de dus la capăt. Deci, fostul. Era ciudat. Avea mulţi „foşti”, dar el era singurul la care se referea astfel. El era Cel Al Cărui Nume Nu îl Rostea. Niciodată. Oare el era singurul de care se despărţise cu adevărat ? Oare el era singurul de care îi părea rău că se despărţise ? Oare el era singurul care conta(se) ? Odată o surprinse pe Bianca povestind unor prieteni despre cum fuseseră ei ca şi cuplu, şi ochii i se umplură de lacrimi, brusc şi fără vreun avertisment.
Şi.
Făcând uz de memoria ei extraordinară cu care ne-am obişnuit deja, trecu în revistă ingredientele acelei relaţii de o frumuseţe nocivă. Ea îmbrăcată în cizme de piele, cu fuste vaporoase şi cămăşi cochete. El purta mereu tenişi, blugi strâmţi şi cămăşi lălâi. Ea avea genţi de umăr elegante, el îşi purta părul creţ mereu nepieptănat. Ea apărea ca o doamnă, iar el ca un artist muritor de foame. Sau ca un vagabond. Nu se putea hotărâ asupra acestui detaliu. Niciunul dintre ei nu era mare fan al prezenţelor la cursuri, în schimb adorau să piardă vremea împreună, prin parcuri sau vorbind despre tot felul de prostii inutile. Râdeau mult şi tare, cu gura deschisă, beau mult şi se futeau mult. Luna îi pierdea mereu încleştaţi, iar soarele îi prindea mereu dormind, ea îmbrăţişându-l din spate şi cu un picior trecut uşor peste gamba lui. Ea scria, el citea. El vorbea, ea asculta. Şi pentru o vreme, totul a fost bine.
Şi.
Se potriveau pe atât de mult pe cât de deosebeau. Căci nu puţine au fost certurile fără sens (că doar nu există şi alt fel de certuri), gelozii mai mult sau mai puţin fondate, dar chiar şi în acele clipe, aveau un univers care le aparţinea doar lor, iar cei ce stăteau pe margine nu puteau decât să privească şi să nu priceapă nimic. Fiindcă nimeni nu putea în ruptul capului pricepe mecanismele şi forţele care îi ţineau împreună. Iar adevărul este că uneori nici ei nu le înţelegeau în totalitate. Dar stăteau împreună, fiindcă scânteia aceea pe care o aveau era specială, iar la finalul zilei, când se puneau în balanţă cele bune într-o parte, iar cele rele în cealaltă parte, totul părea să merite.
(...)
Şi.
Acuma apăruse acest tip. Robert. Puţea a piază rea de la o poştă, şi avea privirea aceea caustică pe care o ţinea minte de la Cel Al Cărui Nume Nu îl Rostea, dar în acelaţi timp era ceva diferit. Ceva mai avansat. O nouă durere şi un nou mod de-a o simţi. Ceva la fel de dur ca sclavia, dar la fel de dulce ca libertatea. O băutură tare şi amăruie care trebuie băută repede, dar care după un timp, lasă un reziduu plăcut. Sau era invers ?
Nu mai ştia în câte feluri putea spune acelaşi lucru.

miercuri, 7 martie 2012

Mergând mai departe, şi totuşi bătând pasul pe loc

– De ce tu niciodată nu vorbeşti despre celelalte ? întrebă ea, stând cu picioarele în poala lui Rob.
– Celelalte ... ce ? se miră el, captivat de direcţia discuţiei.
– Celelalte tipe. Dinaintea mea. Sigur au fost câteva.
– Au fost. La trecut. Nu mai contează acum. Nu te credeam genul ăsta de tipă, se încruntă el.
– Cum e genul „ăsta de tipă” ?
– Aşa, interesată de ... comparaţii cu trecutul.
            – Asta crezi că fac ?
            – Nu ştiu ce faci tu, dar de fiecare dată când auzeam întrebarea asta, scopul era ca tipa să încerce să se compare cu cele de dinaintea ei. Să vadă – deşi, dacă mă întrebi pe mine, era ceva total inutil – dacă ea era mai tare decât cea care a precedat-o.
              De ce era inutil ?
            – Păi ... ce femeie are curajul să recunoască, mai ales faţă de ea, că cea dinaintea ei era mai tare ?
            Blonda râse zgomots, şi aprobă:
            – Ai dreptate. Dar, să ştii că nu sunt genul ăla de tipă. Niciodată nu îmi amintesc să fi fost. Eu întreb doar fiindcă ... sunt atentă la tendinţele oamenilor, la ce spun ei, în general. Iar ăsta e un subiect pe care încă nu l-am atins. Noi doi, adică.
            – Deci nu te interesează în mod special, o încercă Rob.
– Nu. Nu în mod special, spuse ea, încercând să pară detaşată, ştiind că riscă să îi fie închisă uşa în nas. – Dar eu simt că e ceva ce nu îmi spui. Ceva ce ar trebui să ştiu.
– Hm ... ai dreptate, recunoscu Rob. – E ceva ce nu îţi spun. Şi probabil că nici nu îţi voi spune. Nu voi spune nimănui.
– De ce ? Nu ai încredere în mine ?
– Nu e vorba de asta. Tocmai că am încredere în tine. Şi te cunosc. Ştiu exact ce se va întâmpla dacă îmi deschid gura. Ţin al tine, poate mai mult decât credem vreunul dintre noi. Vreau să fim împreună. Dar pentru asta, amândoi avem nevoie să tăcem din gură. Tu să nu pui anumite întrebări, iau eu să nu dau răspunsuri la întrebările acelea. Eu am nevoie să îmi promiţi că nu mă vei mai întreba despre cea dinaintea ta.
            – Deci a fost una mai specială ...
            – Mereu se găseşte una care ajunge la cupă înaintea ta.
            –- Ah, modestule, dă-mi voie să îţi curăţ epoleţii de praf ! râse ea şi făcu gestul de a da la o parte ceva de pe umerii lui.
            – Ştii ce vreau să spun.
            – Mda.
            – Cum spuneam, vreau să fim împreună, şi să rămânem împreună, cât de mult putem ...
            – De ce nu „pentru totdeauna” ?
            – Sunt realist. Aşa ceva nu e posibil.
            – Deci te aştepţi să ne despărţim la un moment dat.
            – Da. Şi sper ca acela să fie momentul în care eu voi muri.
            – De ce să mori doar tu ? Eu nu pot muri ?
            Rob făcu o pauză. Apoi reluă:
            – După cum spuneam, vreau să fim împreună, dar pentru asta, fantomele mele trebuie să rămână acolo unde sunt. Nu mă întreba ce a fost înainte de tine. Au fost vremuri negre. Evul Mediu spiritual. Încerc să devin un om mai bun, fiindcă meriţi un om bun. Tot ce îţi cer este să nu sapi în trecut.
            – Ţi-e greu să scapi de el, ha ?
           – Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, aş spune că ştii exact despre ce vorbesc, murmură el şi o privi cu luare aminte.
            Da, ea ştia exact despre ce vorbea el.

duminică, 4 martie 2012

Întoarcerea blondei

totul ar fi mai frumos fără critici. După mine, ei sunt singurii care nu îşi justifică rolul. Dacă ar fi după mine, nu ar mai exista critici, ci doar oameni care te citesc şi îşi dau cu părerea.
– Credeam că asta fac criticii.
– Nu. Criticii sunt trend-setteri. Dacă ei spun că e okei, e okei. Dacă ei spun că e căcat, e căcat.
– Păi avem nevoie şi specialişti în calitate.
– Problema este că majoritatea criticilor habar nu au cum se scrie o carte. Mulţi dintre ei nu sunt în stare să înfăptuiască un act de creaţie. În schimb, sunt specialişti în a demola aproape orice.
– Hm, interesant. Deci, eşti contra criticilor !
– Cine nu e ? Oricum, şi ei sunt contra mea. Ascultă, eu nu mă plâng de câteva recenzii negative. Din câte ştiu, stau destul de bine la capitolul ăsta, mai ales pentru o debutantă. Dar din principiu, nu sunt de acord ca cineva să încerce să mă disece pe mine prin munca mea, şi în final, să nici nu ajungă la o concluzie corectă.
– Bine, dar deja a trecut ceva vreme de la debutul tău. Eşti deja la al treilea volum. Oamenii au ajuns să îţi cunoască stilul, abordarea. Nu mai eşti la adăpost, să zicem aşa, de opiniile lor. Apropos de disecat, vroiam să te întreb, ce părere ai despre cei care te compară cu marchizul de Sade ? Ai fost numită misogină, anti-feministă, plată şi trivială, violentă dincolo de comprehensibil, vulgară şi explicită în arii în care nu se cere aşa ceva.
– Am auzit şi eu comparaţii din astea, şi am auzit şi epitetele. Ce zic ? Sunt flatată. Marchizul de Sade e o figură literară de o mare importanţă, pe care eu, sincer, îl admir. Asta nu trebuie să însemne că sunt de acord cu comparaţia. Dar nu îmi fac griji. În fond, dacă ne aducem aminte, şi despre el s-a spus acum 200 de ani că era un degenerat pentru care moartea era prea bună. Dar era citit. Pe ascuns, pe sub cuverturi, sau în poduri, în pivniţe amenajate clandestin, dar era citit. Şi cuiva, la un moment dat, i s-a părut că ideile lui era relevante. Iar acuma, e unul dintre scriitorii care se studiază în facultatea de filozofie. Eu zic că degeneratul a ajuns destul de bine. Şi-a rezolvat un loc în istorie. Din ponegrit, a ajuns să fie ascultat. Poate o să mai treacă ceva timp, dar în final se vor da pe brazdă şi cei care mă scuipă acum.
            – Mie mi se pare că totul a început de la prima ta carte, Cutia: O poveste a obsesiei”.
            – Nu prea avea de unde altundeva să înceapă. Cutia” a fost prima carte pe care am scris-o.
            – Da, corect. Dar a fost a doua publicată.
            – Nu e relevant. Chiar dacă povestea Clarei a apărut prima, Cutia” a rămas aceeaşi. Nu am modificat nimic faţă de manuscrisul final.
– Vreau să vorbim despre cartea asta, despre „Cutie”.
– Să vorbim.
– Există păreri împărţite, şi după cum bine ştii, aproape nimeni nu stă pe mijloc. Cei care au citit-o se împart doar în două categorii: cei cărora le-a plăcut la nebunie, şi cei care o urăsc din toate puterile.
– Tu din care faci parte ?
– Ha-ha ! Din păcate, mi-a plăcut.
– De ce „din păcate” ?
– Am impresia că discuţia ar fi fost mai interesantă dacă nu aş fi fost un fan înfocat.
– Probabil că ai dreptate. La un moment dat, o prietena m-a sunat după ce citise prima parte din roman. Se oprise la scena în care scriitorul aruncă pe geam cutia. M-a sunat şi era atât de nervoasă că efectiv ţipa la mine. Spunea că e o carte oribilă, şi că nici nu o să se mai obosească să o citească până la capăt.
– A spus şi de ce ?
– A spus. Fiindcă i se părea că totul era scris doar pentru a se ajunge la o concluzie prestabilită. Apoi mi-a spus că s-a enervat de fapt din cauză că toată situaţia ar fi putut fi rezolvată daca cei doi ar fi stat de vorbă. Dacă ar fi comunicat puţin mai mult.
– Şi tu ce i-ai spus ?
– Am râs şi i-am spus că nici cei mai avizi fani nu au trăit în asemenea hal povestea. Ea era, fără să îşi dea seama, una dintre puţinii care au priceput esenţa cărţii.
– Şi care e esenţa ?
– Esenţa e că ... toată povestea e stupidă, în fond. Şi da, prietena avea dreptate. Totul se putea rezolva prin comunicare. Lipsa comunicării este, în opinia mea, principalul motiv care stă la baza relaţiilor care se duc dracului.
– Să înţeleg că ai experienţă vastă în domeniu ?
– Ha-ha ! Acum nu vorbim despre mine. Pentru asta, vă trebuie alt interviu.
– Fă-ne pe plac, mie şi ascultătorilor. Tu eşti prietena scriitorului, nu ?
– Da. Dar sunt şi scriitorul. Şi la un moment dat am fost şi vampa aceea de 18 ani care i-a luat lui minţile. La un moment dat am fost TOATE personajele mele.
– Şi Clara ? Sau ne limităm la „Cutie” ?
– Şi Clara.
– Interesant. Spune-mi cum ţi-a venit ideea să scrii povestea Clarei, aşa cum ai făcut-o ? Adică, sincer vorbind, eu unul nu îmi amintesc să fi citit vreo altă carte să mă captiveze atât da tare încă din primele rândurile şi să mă ţină legat acolo până la capăt. Am citit cartea aia într-o după-amiază. Singurul lucru care mi-a displăcut la ea, şi aici cred că mulţi sunt de acord cu mine, a fost că ... s-a terminat. Am ajuns la ultima pagină şi eram ceva de genu: „Nu se poate ! E gata ?! Sigur nu lipsesc foi din volum ?!”.
– Ha-ha !
– Da, a fost o adevărată tragedie pentru mine.
– Sunt sigură că ai întrebat destui scriitori cum îşi scriu cărţile, de unde îşi trag inspiraţia. Şi aşa cum sunt sigură că te-au dezamăgit ei, la fel te voi dezamăgi şi eu. Nu îţi pot spune, fiindcă nu ştiu. Poate e un simţ al observaţiei mai dezvoltat. Poate e o boală. Poate cineva îmi şopteşte subiectul şi conţinutul unei cărţi. Nu îţi pot răspunde la întrebare, fiindcă, sincer, nu ştiu nici eu. Adevărul cel mai concret pe care îl pot dezvălui este că eu nu atât îmi scriu cărţile, cât le descopăr. Ca un sculptor care îndepărtează doar surplusul de piatră sau de lemn de pe opera sa. Hm, chestia asta sună atât de bine, încât sunt aproape sigură că altul a spus-o înaintea mea.
– Ha-ha-ha, şi eu cred asta. Okei, să mergem mai departe. Povesteşte despre ultimul tău volum, „Greaţă totală”. Am citit câteva recenzii, şi sincer, pare a fi tot ce era „Cutia” şi „Clara”, dar la un nou nivel. Încă nu am citit-o, şi nici nu ştiu dacă o voi face. Se spun lucruri foarte rele şi urâte despre tine. Dar, la fel, am observat că părerile sunt împărţite. Există şi cei care te adoră în continuare, dar, surprinzător, şi cei care au ajuns să te adore, tocmai din cauza acestui ultim volum.
– Am încercat altceva, de data asta. Cartea e de fapt o adunătură de povestiri scurte, la persoana I, care se întretaie, odată ce ajungi să vezi imaginea de ansamblu. Şi am încercat să suprind latura mai întunecată a oamenilor.
– Ca de obicei.
– Mda, ca de obicei. Există şi lucruri care vor surpinde, dar există şi lucruri care vor oripila.
– Ce anume va surpinde ?
– Dacă îţi spun, promiţi să citeşti totuşi cartea ?
– Ha-ha ! Da, promit.
– Păi, va ieşi în evidenţă, mai mult ca sigur, prezenţa unei raze de lumină în toată întunecimea romanului.
– Există aşa ceva în romanele tale ?
– În acesta, da.
– Păi, pe mine m-ai făcut curios. Acesteai fiind spuse, observ că ne-a expirat timpul de emisie. Dragi ascultători, aceasta a fost autoarea cărţilor care fac obiectul unor dezbateri aprige în lumea literară. Ne bucurăm că şi-a făcut timp să dea pe la emisiunea noastră şi îi mulţumim pentru părerile şi pentru cărţile pe care le-a scris.
– Şi eu vă mulţumesc că m-aţi primit în emisiune, şi nu uitaţi să cumpărtaţi cărţile !
– Da, da, foarte important. Ultimul volum, „Greaţă totală” se găseşte deja pe rafturi, e destul de accesibil şi promite mult. Încă o dată, îţi mulţumesc pentru interviu, şi sper să ne revedem cât de curând !
– Vă mulţumesc, şi apreciez interesul ! La revedere !
– La revedere ! Am rămas iarăşi singur în cabina de emisie, şi propun să continuăm programul cu puţină rock alternativ ...


Fragment din "Sângele negru al copilului"

sâmbătă, 18 februarie 2012

O formă a lucrurilor ce vor veni

 
Şi asta era totul.
            Sperase ca întâmplările să ia o turnură aparte.
            Şi întâmplările chiar luaseră o turnură aparte. Doar că nu fusese turnura pe care şi-o închipuise el.
          Simţise în sinea lui că toate astea avea să se termine cu bine pentru el. Merita şi el o pauză de la ordaliile continue. Sperase asta cu tot ce îi mai rămăsese din ceea ce fusese odată sufletul lui.
            Astăzi, Speranţa este puţin sarcastică.
Şi, în mod ciudat, încă mai simţea asta. Îşi spuse că era doar un reziduu pe care încă nu ştia cum să îl elimine. Nu mai exista ... nu mai putea să existe nimic bun pentru el, acum că Sofia era ... plecată de lângă el. Definitiv.
            Oamenii nu pot face alegeri, fiindcă sunt lacomi. Vor tot ce este de avut. Nu pot renunţa la jumătate, dacă li se pare că pot avea tot.
Iar viaţa este prea scurtă ca să vrei să domini totul. Viaţa este doar liniuţa aceea dintre data naşterii şi data morţii, sculptată în piatra funerară print-o singură lovitură de daltă.
Atât primeşti.
O lovitură de daltă pentru toate clipele acelea pe care ai face orice, ai da orice să le păstrezi. O lovitură de daltă pentru toată durerea, şi toată amărăciunea, şi toată bucuria, şi tot sacrificiul, şi toată gelozia şi prostia şi îmbrăţişările şi cuvintele şi dimineţile ploioase şi serile senine şi tăieturile de cuţit şi întârzierile la lucru şi nevoia de a avea ceva într-o anumită clipă şi uşi trântite şi orgasme furtunoase şi sticle de vin şi somn puţin şi durere de dinţi şi frig şi mirosul cărţilor şi trosnetul oaselor obosite şi melodia preferată şi nervii de luni dimineaţa şi fotografia de pe fundul sertarului şi contul de Facebook şi cearşaful umed de plăcere şi privirea aceea fugară şi cel de lângă tine şi singurătate şi o ceaşcă de ceai şi aşteptatul degeaba şi dezamăgire şi ciocolată cu stafide şi prieteni şi tasta care nu funcţionează şi „post-it”-urile de pe oglinda proaspăt curăţată şi ciorapii murdari şi pantofii cu toc şi concerte pe gratis la trupe-tribut şi ţinutul de mână şi toate celelalte.
O lovitură de daltă le comemorează pe toate.
O altă lovitură le şterge pe toate.